Povești de succesMărturii ale victimelor violenței domestice
C.Z. - 35 ani
Copilăria acesteia a fost una tristă, asupra sa punându-si amprenta lipsa afecțiunii părintești, fiind abandonată de către mamă, în brațele unei mătuși într-un mediu cu multe neajunsuri; din păcate, multe dintre nevoile copilului nu au fost auzite și respectate de cei care o îngrijeau, una dintre consecințele pe termen lung, cu care se confruntă și în prezent fiind lipsa educației formale, C.Z. rămânând neșcolarizată.
În dorința ei de a părăsi mediul familial neprielnic în care a crescut, C.Z. a ales de timpuriu să evadeze. Astfel, la 15 ani a cunoscut un tânăr cu care a crezut că poate reuși să lase în urmă tarele trecutului. Din povestea lor ”de dragoste” au luat naștere doi copii, care, în mod normal ar fi trebuit să întregească familia, însă din cauza problemelor nerezolvate ale trecutului, cât și a celor apărute, supraviețuirea în cuplu a fost din ce în ce mai grea. Cumva, treptat, alcoolul a devenit un alt ”membru” al familiei cu care partenerul începuse să aibă o ”relație” puternică, iar toți ceilalți- mama și copiii au devenit inevitabil ținte ale comportamentului deviant al bărbatului. CZ povestește cu multă durere despre abuzurile la care a fost supusă, declarând rușinată că abuzurile sexuale, pe lângă cele fizice, verbale, socio-economice, erau cel mai greu de suportat deoarece nu putea să împărtășească cu nimeni această suferință intimă.
Chinurile prin care CZ a trecut au favorizat exploatarea vulnerabilităților acesteia, astfel că, la o vârstă timpurie a fost diagnosticată cu o tulburare psihoemoțională, greu de ținut sub control, din cauza stresului acumulat în familie și dincolo de ea, fapt ce a determinat autoizolarea sa. Deși dificil de gestionat situația, aceasta a găsit, totuși, resurse pentru a apela la autorități, care au venit în sprijinul său. Strigătul ei de ajutor a fost auzit, astfel că CZ a fost contactată de reprezentanții Proiectului ”VENUS” susținută și încurajată să facă o schimbare reală în ceea ce privește viața sa. CZ a devenit beneficiara serviciilor sociale ale proiectului, inclusiv găzduirea în Locuința Protejată. Procesul de adaptare și refacere al acesteia a avut ca motivație intrinsecă nevoia de regăsire, de echilibru, de cunoaștere și testare a realității înconjurătoare, intervențiile specialiștilor proiectului acoperind nevoile ei multiple, pentru a fi pregătită să facă față unor situații imprevizibile.
Evoluția lui CZ s-a concretizat în cele mai multe planuri ale vieții sale, astfel că pe lângă separarea de agresor, aceasta a început să-și capete autonomia socială, o perioadă de timp activând pe piața muncii. Mai mult decât atât, dupa ce a părăsit locuința protejată, a devenit persoană-resursă pentru alți membri aflați în nevoie socială din familia de origine. Și-a reevaluat atributele rolului de femeie, acceptând perspectiva de a se angaja într-o altă relație adultă cu un alt partener.
Odată cu depășirea statutului de victimă, CZ a considerat că este pregătită să facă următorul pas în viața independentă, pentru ca, în viitor, să poată răzbi fără intervenția autorităților.
Privind în urma, cu tristețe își acceptă trecutul, privind în viitor, zâmbește acum cu încredere.
IOANA - 28 ani
Existența mea de până acum a fost una nu tocmai liniștită și lipsită de griji. Încă de când aveam o vârstă fragedă părinții mei au divorțat iar eu am crescut alături de mama mea și de noul ei soț. Într-una din vacanțele de vară petrecute la bunici am aflat că am un frate pe linie paternă, pe care l-am și cunoscut atunci însă pe care mama mi-a interzis să îl mai văd sau să mai am de-a face cu el.
Am căutat întotdeauna figura paternă care mi-a lipsit…și am crezut că am găsit-o în persoana unui bărbat pe care l-am întâlnit în Italia. L-am iubit și am crezut că o vom putea crește împreună pe fetița noastră A., însă nu a fost așa. Încă din primele zile de la nașterea ei, acesta m-a lovit pentru că nu se putea odihni din cauza copilului și eu nu știam ce să fac ca să îi potolesc plânsul. A declarat că este incapabil să crească un copil, că ar fi mai bine să mă descurc singură cu fetița. Așa am făcut…
M-am întors în țară cu fetița care avea doar câteva săptămâni și am stat o perioadă la bunicii materni. Apoi l-am întâlnit pe actualul soț pe care îl cunoșteam încă din copilărie…el mi-a promis că mă va ajuta să cresc fetița și că îmi va fi aproape mereu. Ne-am căsătorit și am trăit în aceeași casă cu părinții lui.
După un an l-am născut pe D, iar din acel moment a început calvarul. Cheltuia toți banii pe alcool și pe jocuri de noroc, trata diferențiat copiii și când am început să îi atrag atenția asupra acestui comportament a început să devină agresiv. Am trăit așa, în bătăi, lipsă de respect și neajunsuri timp de 8 ani. În luna octombrie, a acestui an, m-a bătut atât de tare, încât pentru câteva secunde mi-am pierdut cunoștința. Așa amețită cum eram din cauza loviturilor la cap, am luat copiii și am fugit de acasă. Am sunat la Linia națională a violenței domestice, pentru că aveam numărul de la șeful meu de mai multă vreme și în acest fel am ajuns la Locuința protejată VENUS.
Aici ne simțim ca acasă. Parcă trăim aici de o veșnicie și nu îmi vine să cred că există persoane care mă ascultă și încearcă să ne ajute. Nu îmi doresc altceva decât să divorțez, să îmi găsesc un loc de muncă și să găsesc o locuință cu chirie pentru mine și copiii mei.
Am încredere că voi reuși să duc o viață independentă și liniștită alături de copiii mei, că am făcut alegerea corectă plecând din mediul violent și că voi găsi persoanele potrivite care să mă sprijine și să îmi ofere siguranță
ELENA - 32 ani
La vârsta de 15 ani locuiam cu familia in Spania si mergeam la Biserica Adventista. Acolo l-am întâlnit pe cel care avea sa devina soțul meu. Venea in fiecare zi sa mă viziteze in casa părinților mei. Într-o zi stăteam de vorba cu el in camera mea si a venit fratele meu care a început sa se certe cu el, iar el, viitorul meu soț, l-a bătut.
Părinții mei s-au supărat foarte tare si m-au dat afara din casa, iar eu m-am dus sa locuiesc cu viitorul soț, deoarece eram într-o tara străină, aveam doar 15 ani si nu aveam unde sa mă duc. La vârsta de 18 ani, am plecat in Romania si ne-am căsătorit, apoi ne-am întors in Spania si la vârsta de 19 ani, am rămas însărcinata, cu fiica mea. Pana la nașterea fetiței totul a mers bine, el mă iubea, se purta frumos cu mine, mă vedea ca pe femeia perfecta, dar după nașterea copilului, totul s-a schimbat, soțul meu începând sa mă jignească, sa mă judece si sa mă bată.
Când fetița avea 2 ani ne-am mutat cu părinții lui in Romania. Într-o noapte m-a bătut si m-a dat afara in pijamale la ora 12. M-a adăpostit o vecina, care a chemat ambulanta si politia. A doua zi am depus plângere la politie împotriva soțului, mi-am luat fetița si am mers la un Centru pentru femeile maltratate in București.
Am stat acolo o luna, dar soțul meu mă suna plângând, își cerea iertare si promitea ca nu se va mai întâmplă, rugându-mă sa revin la el. M-am împăcat cu el, iar o perioada ne-a fost bine. Am rămas însărcinata cu al 2 lea copil, un băiețel.
După nașterea copilului au început iar jignirile, amenințările, m-a aruncat din nou in strada, noaptea la ora 2. L-am rugat sa mă lase sa stau pana dimineața, deoarece nu aveam unde merge la ora aceea. A doua zi, după ce a plecat la serviciu, am luat copiii si am fugit la părinții mei in alta localitate. Soțul meu a aflat unde sunt si a început sa-mi amenințe părinții.
Neavând liniște in casa părinților mei, din cauza soțului, m-am mutat la niște prieteni, pentru o perioada. Neputând sa ne mai întrețină, pe mine si pe copiii mei, aceștia m-au adus la o Locuință Protejată pentru Victimele Violentei Domestice, unde mă aflu in prezent.
Sunt convinsa că am făcut alegerea corectă plecând din acel mediul violent. Nu a fost ușor. Am încredere că voi reuși să depășesc acest moment greu si ca in viitorul apropiat voi avea o viață independentă și liniștită alături de copiii mei.
ANA - 37 ani
Numele meu este Ana, am 37 de ani și, de aproape o lună, stau într-o locuință protejată pentru victimele violenței domestice. Uneori nici nu îmi mai amintesc unde a început povestea asta dar, cel puțin în ultimul timp, încerc să memorez destinația, să reconstitui în fiecare dimineață drumul către cine vreau să fiu.
La 19 ani am cunoscut un bărbat care, pentru aproape 17 ani, a fost omul pe care m-am bazat și care, din păcate, a avut grijă să mă facă să mă simt suficient de neimportantă, încât să mă consider norocoasă că am pe cineva lângă mine.
Pe parcursul călătoriei, m-am întrebat, uneori, dacă nu cumva merit mai mult decât bătăi și umilințe și, de prea multe ori, mi-am răspuns mie însămi… nu, nu meriți mai mult.
Am crezut, pentru secvențe scurte de timp că, indiferent dacă merit sau nu, trebuie să ies din colivia asta, dar nu tot timpul am găsit căile de ieșire potrivite, m-am trezit tot mai izolată, fără prieteni, fără o familie pe care să mă pot baza…și m-am întors la el, de 4, 5, 6 ori, cine mai știe, m-am întors de fiecare dată pentru că mi se părea că fără el nu pot face nimic, nu sunt nimic.
E greu să pleci din locuri familiare, chiar dacă locurile alea dor de multă vreme, uneori mi se pare că nu mai văd ieșirea, mă surprind dezamăgită de faptul că lui nu îi pasă unde sunt, cine sunt de parcă nu aș fi înțeles nimic din tot ce s-a întâmplat.
Aici, la acest centru pentru femei aflate în situația mea, am început să mă redescopăr, să cred în mine, să văd că există persoane cu povești de viață asemănătoare și, cel mai important, primesc sprijinul de care am nevoie ca să merg mai departe. Cu ajutorul profesioniștilor de aici am reușit să adun bucățile de puzzle care erau sufletul meu, să le pun la loc, să dau forma femeii care știu că sunt, puternică și cu credință în viitor. În scurt timp doresc și să mă angajez (am deja câteva variante), să mă bucur de câștigul meu și să pot să fiu singură pe picioarele mele.
În secunda asta, când scriu, îmi place să cred că am plecat definitiv, cumva simt că e definitiv; am o fetiță pentru care vreau să fiu cineva, fără cârje pentru suflet și fără răni nevindecate. Cred că fetița mea este motorul care mă ține la suprafață, care îmi dă putere să lupt și să merg mai departe; pentru ea sunt pregătită să rup cercul ăsta vicios și să devin un om întreg și liber.
În incita centrului am beneficiat de tot confortul și suportul personalului, între timp s-a pronunțat și divorțul, devenind o femeie liberă cu multe vise și speranțe de a începe o nouă viață. În acest centru am învățat să trăiesc, să mă bucur de fiecare clipă pe care o trăiesc în prezent și o spun cu mâna pe suflet că am întâlnit niște oameni minunați care au știut să-și facă meseria, ajutându-mă din toate punctele de vedere.
LAVINIA - 33 ani
Mă numesc Lavinia, am 33 de ani și locuiesc într-o Locuință Protejată pentru victimele violenței domestice alături de fiica mea, în vârsta de 5 ani. De la sfârșitul anului 2018 am tranzitat mai multe centre și am încercat să supraviețuiesc.
Acesta este prezentul și aș dori să ne întoarcem în trecut pentru a povesti o parte a vieții mele destul de nereușită.
Probabil că mi se datorează totul din cauza încăpățânării mele de a pleca de acasă mai repede, de a-mi constitui o familie, de a reuși pe plan profesional, dar gândindu-mă mai bine tot ce am facut în proporție de 80% a fost să mă arunc în brațele oricărui bărbat, să investesc timp și efort în nimic, în concluzie. Partea profesională a avut de suferit enorm și încă încerc să mă redresez cumva, să îmi găsesc calea mea.
Mă întorc în timp, mai exact în iarna anului 2013 când l-am cunoscut pe Cătălin, un bărbat slăbuț, cu ochii negri și un caracter destul de vorbăreț. Nu mi-a luat prea mult timp să mă mut la el și să întemeiez și o familie (el și-a dorit foarte mult o fată), dar prin ce am trecut nu mai vreau să treacă nimeni. Mă gândesc acum cât de inconștientă eram în timpul sarcinii când mergeam pe străzi non-stop, fără odihnă, fără hrană adecvată, totul din cauza deselor neînțelegeri dintre el și mama lui. Ajunsesem să am banca mea de suferință în fața unui magazin, unde stăteam si plângeam, întrebându-mă ce se va alege de mine și de copil.
Soarta a fost destul de crudă cu mine. Imediat după botezul fetiței ne-am strâns lucrurile fără să știe mama lui nimic, de fapt nimeni din familia noastră și să plecăm cu banii de pe nunta și botez în chirie într-un apartament deplorabil de 3 camere, la care cu greu am plătit toate dările. Aici, cred că a fost momentul care mi-a schimbat destinul. Nu am avut parte de liniște sau odihnă cum s-ar fi cuvenit, certurile au început să fie din ce în ce mai dese și începuseră și palmele lui să îmi străbată obrazul destul de mult. Într-o zi, chiar mă fardasem la ochi mai mult din cauza ochiului învinețit datorată lui, ca să pot să ies afară și să iau ceva de mâncare, având în vedere că eu făceam mâncare, curat, aveam grijă de fetiță, și el absolut nimic. Ba mai mult, mă trezea din puținul somn de care beneficiam ca să ii satisfac plăcerile.
În desele ocazii cât rămâneam singură prin casă cu fata, cădeam în genunchi și mă rugam să îmi vină o soluție salvatoare de care m-aș fi putut agăța.
Țin minte și acum cât de traumatizată a fost fetița la grădiniță din cauza lui. S-a trezit la 6 dimineața brusc ca să mi-o ia pe fată, de fapt el nu adormise deloc, era furios că nu putea adormi, și nici nu am apucat să pun ceva pe micuța fată ca a și expediat-o la grădiniță. Fata a plâns atunci și m-a sunat doamna educatoare să îmi spună că plânge după mine și să vin să o iau. În acel moment mă decisesem că trebuie să fug de acasă cât mai repede și să îl las pe el în nebunia lui.
Și nu a durat mult până când am primit o lovitura în partea de sus a piciorului, din cauză că eu doream să mă întorc la mama lui, căci nu mai rezistam psihic singură cu atâtea pe cap, fără ca pe el să îl intereseze ceva și să meargă chiar și cu ultimii bani la păcănele. Și, de bună ce eram, în continuare mă împrumutam non-stop de la familia mea de bani, am făcut credite cu buletinul o grămadă, pe care nu le-am achitat la momentul respectiv, el nelăsându-mă, și ca urmare, am și în prezent interdicție de a face un credit bancar pe o perioadă de câțiva ani.
Acea lovitură în picior mi-a provocat o vânătaie urâtă, dar întrebarea care răsuna în urechile mele era cum de se întampla așa ceva, de ce eu? Nici acum nu știu clar pe ce să dau vina, pe soarta lui nenorocită și spun asta pentru că știam că este schizofrenic cu acte, că provine dintr-o familie despărțită și poate că acești factori l-au facut așa cum a fost atunci.
În prezent, nu am decât milă față de el, este tatăl copilului meu și cam atât.
Dar, revenind la ziua cu lovitura în picior, aceea a fost ziua care mi-a pus capac la toate, vedeam numai deznădejde și un viitor sumbru pentru mine și față având în vedere că familia mea nu mă putea găzdui sub nicio formă. Mama, tata și sora stau într-un apartament micuț de două camere și nu aveam către ce să mă orientez, când pur și simplu gândul de a merge la Poliție m-a facut să văd cumva o luminiță la capătul întunecat al tunelului în care mă aflam.
Aici am dat de o doamnă polițistă foarte draguță și capabilă care m-a chestionat cu toate cele, și nu a durat mult până când am obținut ajutor de la autorități, prin Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Aici la adăpost mi-a fost greu primele seri, plângeam în pernă aproape mereu, dar am avut mult sprijin din partea echipei de psihologi și a mai multor persoane drăguțe cu mine. Aici am conștientizat că nu sunt singură, că poate eu nu sunt în cea mai grea situație, ceea ce mi-a dat șanse și speranțe de viitor.
Vreau să le mulțumesc tuturor de la adăpost pe această cale, fără voi poate nu aș fi fost atât de încrezătoare acum în mine. Mereu mă gândesc cu drag la ședințele de psihologie, în grup sau individuale, la micile glume care le faceam pe terasă și la multe alte activități făcute cu fetele din adăpost.